Am mai scris o dată de prostia asta, dar trebuie s-o mai scriu o dată. E prea suculentă, prea frecventă, prea idioată. Oamenii noi cu culturi noi, din alea făcute la știri la televizor, se asumă. Ei, pe ei înșiși. E o mare bulină roșie în frunte să afirme cu emfază cocoșească despre ei că sunt niște asumați. Am întrebat pe unii, ce vrei să spui cu asta. Nu știu exact ce vor să spună, dar spun, știu sigur că așa sunt, asumați, că sună pompos, radical și trendy. Și, mai ales, sună adevărat. Sunt, categoric și fundamental, niște asumați.
Aș putea să inventez și eu un non sens și să zic, bine, eu sunt o femeie… submarinată. Sau eu sunt o femeie… minitorpilizată. Am spus exact același lucru dacă aș fi spus că sunt asumată. Adică nimic. N i m i c. A, ba da, aș fi spus totuși ceva, radical și direct. Că sunt o proastă.
Deci, again, dragi copii neduși la școală, faptele! se asumă. Nu oamenii, nu ființele, nu dumnezeii. Și, mai ales, nu pe voi înșivă. Nu!
heart beat 
Menda, ești o doamnă, curajoasă!
când e trendy ceva, cei fără coloană verticală își asumă, că de, e trendy; pt ei nu importă că nu înțeleg și că nu e onorabil; acum nu e trendy #rezist; fie ce-o fi, orice s-ar întâmpla, nu e trendy; în fond, simplitatea și modestia, bunul simț și competența, totdeauna sunt de admirat și de urmat!
Și dacă-s domnișoară?
Într-un sens, probabil, da;
într-alt sens, cum am spus, o doamnă.
Cum putem fi în toate sensurile…
Așa și ești, o doamnă;
ne clarifică și uzanța actuală de adresare.
Sună comunist… dar în lipsă de altceva…
comunist, limbaj de lemn, dictatorial – orice e posibil, valorile sunt clătinate rău; așa le-a sunat de bine, gândind că unei d-re, ministru, să nu i se spună domnișoara ministru, și pt a nu fi în confuzie vreodată, să fie totdeauna… doamnă!