Recesiune. Moarte. Transformare.

Ne îndreptăm spre recesiune. Firme, chiar din cele mari, nu doar cele mici, vor da faliment. Oameni rămași fără locuri de muncă. Sărăcie. O criză economică, doar că de o cu totul altă natură, pentru că forța economică nu e pierdută. E o criză economică fake ce alunecă într-una reală.

Am fost nechibzuiți. Am vrut mai mult, mereu mai mult, senzații, experiențe, obiecte, cioburi lucitoare de sticlă, trăind în afară, doar în afară, uitând cu totul de înăuntrul nostru, tropăind pripit, orbește dincolo de coaja noastră, hămesiți, niciodată sătui, prin lume, clădind împreună la o existență necugetată și tot mai fragilă. Economia doar să crească, doar să crească, cu drag strânsă la sânul nostru, așa cum crește un cancer ce până la urmă anihilează gazda. Ochii noștri să vadă toți, neapărat, toate colțurile lumii, milioane de oameni în fiecare minut în aer, nepăsători în avioane, spre destinații nesemnificative. Plastic. Fum. Gunoi. Nimic nu se repară, se aruncă. Se înlocuiește. Nepăsare. Azvârlit. Irosit. Distrus. Resurse, aer, apă, viață.

Ne-am uitat pământul.

Lumea stă pe loc.  Corona nu. E liniștea dinaintea furtunei. Urmările nu pot fi cu adevărat prevăzute în complexitatea lor de nimeni.

Viața are un mod aparte de a se re-aranja, de a se re-echilibra. Suntem într-o parte a pendulului. Va veni veni timpul să se legene înapoi, doar că deși va avea același arc și aceeași cale, va trece prin alt univers și va lovi o altă extremă, dacă nu suntem cu grijă. Și istoria ne învață că nu suntem. Un univers schimbat, transfigurat de extrema spre care pendulează acum, și încă se duce, n-a ajuns sus, sus de tot, în punctul de întoarcere.

Corona aduce moarte. O moarte urâtă, ticăloasă, când rămâi fără oxigen, plămânii sunt distruși, invadați de fluide. Și mori încet și sigur. Și des, singur, în carantină, separat de toți. Pe aparate doar cei tineri, vitali, care au șanse să suporte 3-4 săptămâni de terapie intensivă, care mai au șanse după aceea să-și revină, deși greu, impredictibil, sigur cu sechele. Bătrânii infectați sunt, de fapt, exterminați. Șansele lor de supraviețuire sunt minime. Se fac ultimele pregătiri, se vorbește cu familia, va muri. Sigur. Nu mai are niciun rost să fie pus pe aparate. Unii înțeleg că e sfârșitul și nici nu vor. La fel cei cu probleme pulmonare cronice. La fel cei cu alte boli cronice care le-au slăbit organismul. La fel și cei extenuați, obosiți, la limita puterilor. Asistenții, medicii, alergătorii de salvat vieți.

Ne pierdem bătrânii. Ne pierdem înțelepciunea. Ne pierdem amintirile. Ne pierdem rădăcinile. O rupere de tot ce ne definea. O reînturnare. Lumea ni se răstoarnă.

E moarte. Întâi una fizică, a bătrâiorilor noștri. Apoi e moartea unui mod de a trăi, expirat demult. A unui mod de a înțelege, de a face lucruri. Vine, trebuie să vină, moartea unui anumit aranjament social și economic. Dacă nu vine, dacă nu-l lăsăm să moară, dacă nu vom revizui existența, la micro- și macro-nivel, de individ și de societate, vom ajunge tot aici, încă o dată. Și nu vor muri doar buneii, doar părinții, doar taicii și mămuțele noastre, vor muri tinerii, vor muri copiii, până când vom înțelege că trebuie să facem altfel. O cutremurare, o transmutare, o metamorfozare în ceva ce poate să ne regăsească și să ne păstreze bătrânii, înțelepciunea, chibzuința, măsura, liniștea.

Am fost nechibzuiți. Suntem nechibzuiți. Ne vom transforma sau vom muri. Același lucru.