Mă uitam la filmul ăsta, comedioară drăguță, l-am ales mai mult pentru că rolul principal e jucat de Jason Bateman, insul care joacă rolul principal din Ozark. Unde Ozark e one of my soft spots, automat și actorul a căpătat ceva nume pentru mine. De fapt, joacă și bine. E foarte expresiv, doar din priviri se joacă c-o grămadă de emoții. Îmi place cum se uită, ca un cățel.
Deci, Game Night. Comediile pe vremea asta se fac ori mult mai slabe, ori râd eu din ce în ce mai greu. Am râs exact de două ori. Dar nu voiam să critic filmul, e oke-ish, de fapt, merge într-o duminică seara leneșă, ci să zic că vreau să mă joc. Dar jocuri, ca-n copilărie, când pui suflet și chiar te lupți pe viață și pe moare să câștigi, să scapi, să învingi, să dovedești. E o scenă la un momentat în care protagoniștii fug dintr-o parte-n alta, traversând o stradă, și-o fac tupilat.
– De ce mergi tupilat, întreabă Bateman colega de film.
– Nu știu, așa mi-a venit, se potrivește, spune ea repede, chițăind.
Exact!
Exact așa făceam și noi, când eram copii și fugeam claie pe coclauri, în aventură, ne tupilam. Și nu doar că așa se potrivea, ci era cu adevărat singurul mod acceptabil în care te puteai ascunde, furișa, surprinde.
Trebuie să găsesc un joc cu tupilat, cu mers în vârful picioarelor și râsete înghesuite-n pumn. Poate de-a v-ați ascunselea.
