Că e cald, prea cald afară la tine sau că e prea vară încă, sau că nu destulă toamnă, și că te mai gândești la vară, la ceea ce-a trecut, sau la ceea ce urmează să vină.
Nu-mi pasă cum se simte lumina aurie pe obraji sau pașii foșnind uscat printre frunzele căzute. Sau ce miros aromat se face de la praf, frunze și fum în după-amiezile de toamnă.
De toamnă neapărat pentru că toamna, ea, revine des, un leitmotiv încercuit cu multe linii de roșu, pe rândurile celor mai multe bloguri, fiecare trebuind să-și spună părerea imediată și îndeobște senzorială despre cum e toamnă, despre cât e de toamnă, despre ce-ar mai fi dacă n-ar fi deja toamnă.
Răsfoind printre ultimele scrise, am deschis prea puține articole din reader, mult prea puține, de obicei aveam curiozități stârnite mai larg de titluri sau de începuturi. Acum s-a lăsat un fel de toamnă feerică peste toate și-a rupt definitiv băncile parcurilor cu nostalgii trase la indigo.
Mi-am dat seama, cu ceva uimire, că nu-mi pasă să citesc cum e toamnă la alții, nu-mi pasă ce se vede din toamna lor, cum se aude toamna lor, cât de cald sau de frig s-a făcut. Nu-mi păsa să citesc nimic din toate astea. Cum nu-mi păsase seara asta mai devreme să văd cam 99% din noutățile băgate luna asta pe Netflix. Dacă tot petrec niște ore c-un film sau c-un serial, vreau să-mi pese de subiect. Să nu fie de umplutură. Mi-a fost greu să aleg ceva, pentru că oferta era neinteresantă. Mi-a fost greu să citesc ceva, pentru că oferta tot neinteresantă era.
heart beat 